vreau sa merg la un curs decent de public speaking. ma gindesc ca vorbesc saptaminal la copii, sper coerent, am mai dat o prezentare cind si cind si n-am trac... da n-as vrea sa fiu pusa in pozitia de a fi penibila dind o prezentare, cum unii dintre speakerii de azi au fost :(. Sau de a da o prezentare penibila si cu nicio legatura cu motivul ce i-ar reuni pe oamenii din fata mea.
so, multam Ancuta de postul despre parabeni (http://stressymako.wordpress.com/), am inteles doar ca parabeni is no good for us.
feriti-va de parabeni deci.
Wednesday, February 27, 2008
europa mea goes digital :)
deci iata ca bloggez live de la Digital Marketing Forum.
Bref, nu e nimic nou in perceptii. exista 3 generatii de speakeri: primii sunt digital-scepticii (ce naiba cauta ei aici? Dumnezeule, cum risipesc unii oameni banii: cumpara pachetul de sponsorizare la un eveniment pt care dau o prezentare complet pe linga subiectul pe care ascultatorii il asteapta... si mai sunt si extremely boring). Ceilalti sunt aia medii: tre sa facem advertising pe bannere, pe website. cautam cifre, click-through rate-uri, facem niste spam si-l numim viral... Si numarul 3: medii digitalizate si digitalizante, rame de realitate, sf-uri zic, desi banui ca sf-urile astea or sa functioneze mai repede decit ne asteptam.
sa zic ca am sa revin dupa work-shop-uri? vad ce e dragut si revin.
Bref, nu e nimic nou in perceptii. exista 3 generatii de speakeri: primii sunt digital-scepticii (ce naiba cauta ei aici? Dumnezeule, cum risipesc unii oameni banii: cumpara pachetul de sponsorizare la un eveniment pt care dau o prezentare complet pe linga subiectul pe care ascultatorii il asteapta... si mai sunt si extremely boring). Ceilalti sunt aia medii: tre sa facem advertising pe bannere, pe website. cautam cifre, click-through rate-uri, facem niste spam si-l numim viral... Si numarul 3: medii digitalizate si digitalizante, rame de realitate, sf-uri zic, desi banui ca sf-urile astea or sa functioneze mai repede decit ne asteptam.
sa zic ca am sa revin dupa work-shop-uri? vad ce e dragut si revin.
Thursday, February 21, 2008
Un fel de oameni
Iubesc de mor un tip de oameni: pas indraznet, fundul inapoi, bronz uniform (si iarna), bijuterii scinteietoare, miros puternic de parfumuri scumpe. Pocnesc din degete ca si cum lumea intreaga ar fi ospatarul care le aduce vinul. Arata abia scosi din cutie si cind se-mbraca sport. Striga, pretind, asteapta...
Putini oameni stiu sa fie siguri si fermi fara sa fie agasanti. E siguranta care vine din atitudinea "sunt destept si stiu asta". Ca sa nu fii agasant in atitudinea asta mai trebuie sa fi si demonstrat ca esti destept :). Si-s tare putini oamenii astia.
Putini oameni stiu sa fie siguri si fermi fara sa fie agasanti. E siguranta care vine din atitudinea "sunt destept si stiu asta". Ca sa nu fii agasant in atitudinea asta mai trebuie sa fi si demonstrat ca esti destept :). Si-s tare putini oamenii astia.
Tuesday, February 19, 2008
ce blogul meu'
De ce dumnezeu nu pot sa sterg acest loc din net pe care, inutil, l-am ocupat o vreme, crezind c-am sa pot fi constanta in blogareala? (in capul meu vad batalioane de 0 si 1 pe care i-am incolonat si carora - teribil general - nu le dau nicio misiune).
Singurul motiv ar fi frustrarile mele legate de comunicare. Am frustrarea de a nu putea spune unele lucruri unor oameni, si lucrurile alea imi stau in git pina cind gitul ajunge sa ma doara. Si de aia cind le scriu pe aiurea functioneaza (groaznic ce am sa zic) aidoma efectului Placebo. Deci: stiu ca nu zic omului ce am a-i zice, dar scriu, in ideea ca in vreun mod omul ala ajunge sa citeasca, dar nu ma va privi in ochi cit timp ii spun.
PARANTEZA: Am creat in viata mea adrese de mail cu numele unor oameni (intelegeti, adrese de care ei nu au stiut niciodata) doar pentru a avea unde sa le scriu.... Am scris interminabile scrisori mamei, prietenei mele din copilarie care m-a dezamagit o data crunt (iar eu, ca un crestin adevarat, n-am fost vreodata capabila sa o iert), lui tata dupa ce a murit, unor oameni care nu ma descoperisera pe linga ei desi respiram acelasi aer, unor sefi nedrepti, unui coleg scirbos... lui Puf i-am scris pe un blog dupa ce, cotoi batrin si foarte lenes, a murit ca prostul inghetat in fata blocului.
Ce m-ar opri dar sa ii scriu unui om care nu-mi va citi niciodata blogul semi-decedat? Nimic, cred, daca cumva spaima de ridicol. TERMINUS
Am sa aberez insa: intotdeauna am crezut ca sefii mei directi sau indirecti sunt cumva piese fixate de rama puzzle-ului: sigur, avanseaza, ajung sefi si mai mari, preiau alte departamente, dar nu pleaca din puzzle. In general, daca nu am avut o aversiune naturala pentru ideea de supunere pe verticala (chiar si scris suna relativ greu de pus in practica, daramite for real), am trait cu ideea ca sefii trebuie sa existe, dar ca, daca imi fac treaba, ii pot ignora, ba chiar unora le pot placea, cu accesele mele agresive, ironice, auto-ironice, cu apucaturile mele de a ordona universuri dezordonate sau de a lasa dezordonate lucruri de care uit pentru ca, la fel ca-n copilarie, nu aud ce nu-mi place.
Intriga e aici: vine un punct in viata mea (criza mea de 30 de ani) cind zic ca tre sa mai invat lucruri. Ca-s prea mica sa fiu mare, ca n-am inteligenta si diplomatia sa am subordonati care sa noteze in agenda ce zic eu. Purced dar in acest tirziu voiaj initiatic, incep sa asimilez ceea ce mi se adminstreaza parcimonios (lucruri pe care eu, daca le-as sti spune, le-as vomita in secunda 1 oricui ar veni cu un carnet deschis la mine.... da de-aia am fost intotdeauna the sorryest excuse for a boss). Incep sa ma fortez sa gindesc, mai incerc un mic joc, constat ca si creierului meu ii place sa se mai incrunte nitel... si vine stirea, ce naiba, Gabi, nu se mai poate asa, atitea curci in jurul meu ca tine, toate cu ciocurile deschise, cind apuc sa mai maninc daca toata ziua va hranesc pe voi :(. Sigur ca nu ma vad centrul universului nimanui, dar nu mai vreau, is prea batrina sa mai am rabdare sa mai caut, iar, oameni de la care sa mai pot invata, si mai greu, care sa fie dispusi sa dea fara celebrul "eu am urcat in coate pina aici, fa bine si fa la fel".
Altfel, sunt bine. Europa mea e mica-mica, cam cit curtea de prin spatele blocului, in care toata lumea arde ceva just for the fun of it, sau ca sa simtim si noi, cei care locuiesc la bloc, gustul fumului. Ca, nu-i asa, tot e bun afumat la noi, de ce n-ar fi si niste oameni care stau pe-aici prin periferia centrului metropolei? - paranteza, asisderea, inchisa.
Deci multumesc, de-ce-naiba-nu-m-ai-lasat-sa-invat-varianta-curs-intensiv, de-ce-naiba-la-virsta-asta-nu-s-in-stare-sa-invat-singura, sa-ti fie bine si sa ti se intimple lucrurile pe care ti le doresti, and then some. In general ma leg de oameni, ma leg si de cei ce mi-s antipatici, in viata mea n-am fost in stare sa spun unui om "ne oprim aici" - cel mult am mai scris un mail adresat nimanui sau vreo scrisoare in care-mi justificam la nesfirsit deciziile. Dar pentru ca exista atit de putini oameni care mi-s dragi, iata, zic, as vrea sa ne mai ciocnim accidental prin locuri, as fi vrut sa ai timp sa pot sa-ti spun mai multe sau as fi vrut sa te pot uimi vreodata intr-un fel bun.
Pentru ca, zic si io, am si eu momente bune, in care nu-s intimidata, muta si timpa, in care mi-e bine cu oamenii din jur si in care pot fi vesela fara sa fiu zgomotoasa si fortata, cum, din pacate, ca la 12 ani, sunt mai tot timpul, "in toate zilele vietii mele".
Singurul motiv ar fi frustrarile mele legate de comunicare. Am frustrarea de a nu putea spune unele lucruri unor oameni, si lucrurile alea imi stau in git pina cind gitul ajunge sa ma doara. Si de aia cind le scriu pe aiurea functioneaza (groaznic ce am sa zic) aidoma efectului Placebo. Deci: stiu ca nu zic omului ce am a-i zice, dar scriu, in ideea ca in vreun mod omul ala ajunge sa citeasca, dar nu ma va privi in ochi cit timp ii spun.
PARANTEZA: Am creat in viata mea adrese de mail cu numele unor oameni (intelegeti, adrese de care ei nu au stiut niciodata) doar pentru a avea unde sa le scriu.... Am scris interminabile scrisori mamei, prietenei mele din copilarie care m-a dezamagit o data crunt (iar eu, ca un crestin adevarat, n-am fost vreodata capabila sa o iert), lui tata dupa ce a murit, unor oameni care nu ma descoperisera pe linga ei desi respiram acelasi aer, unor sefi nedrepti, unui coleg scirbos... lui Puf i-am scris pe un blog dupa ce, cotoi batrin si foarte lenes, a murit ca prostul inghetat in fata blocului.
Ce m-ar opri dar sa ii scriu unui om care nu-mi va citi niciodata blogul semi-decedat? Nimic, cred, daca cumva spaima de ridicol. TERMINUS
Am sa aberez insa: intotdeauna am crezut ca sefii mei directi sau indirecti sunt cumva piese fixate de rama puzzle-ului: sigur, avanseaza, ajung sefi si mai mari, preiau alte departamente, dar nu pleaca din puzzle. In general, daca nu am avut o aversiune naturala pentru ideea de supunere pe verticala (chiar si scris suna relativ greu de pus in practica, daramite for real), am trait cu ideea ca sefii trebuie sa existe, dar ca, daca imi fac treaba, ii pot ignora, ba chiar unora le pot placea, cu accesele mele agresive, ironice, auto-ironice, cu apucaturile mele de a ordona universuri dezordonate sau de a lasa dezordonate lucruri de care uit pentru ca, la fel ca-n copilarie, nu aud ce nu-mi place.
Intriga e aici: vine un punct in viata mea (criza mea de 30 de ani) cind zic ca tre sa mai invat lucruri. Ca-s prea mica sa fiu mare, ca n-am inteligenta si diplomatia sa am subordonati care sa noteze in agenda ce zic eu. Purced dar in acest tirziu voiaj initiatic, incep sa asimilez ceea ce mi se adminstreaza parcimonios (lucruri pe care eu, daca le-as sti spune, le-as vomita in secunda 1 oricui ar veni cu un carnet deschis la mine.... da de-aia am fost intotdeauna the sorryest excuse for a boss). Incep sa ma fortez sa gindesc, mai incerc un mic joc, constat ca si creierului meu ii place sa se mai incrunte nitel... si vine stirea, ce naiba, Gabi, nu se mai poate asa, atitea curci in jurul meu ca tine, toate cu ciocurile deschise, cind apuc sa mai maninc daca toata ziua va hranesc pe voi :(. Sigur ca nu ma vad centrul universului nimanui, dar nu mai vreau, is prea batrina sa mai am rabdare sa mai caut, iar, oameni de la care sa mai pot invata, si mai greu, care sa fie dispusi sa dea fara celebrul "eu am urcat in coate pina aici, fa bine si fa la fel".
Altfel, sunt bine. Europa mea e mica-mica, cam cit curtea de prin spatele blocului, in care toata lumea arde ceva just for the fun of it, sau ca sa simtim si noi, cei care locuiesc la bloc, gustul fumului. Ca, nu-i asa, tot e bun afumat la noi, de ce n-ar fi si niste oameni care stau pe-aici prin periferia centrului metropolei? - paranteza, asisderea, inchisa.
Deci multumesc, de-ce-naiba-nu-m-ai-lasat-sa-invat-varianta-curs-intensiv, de-ce-naiba-la-virsta-asta-nu-s-in-stare-sa-invat-singura, sa-ti fie bine si sa ti se intimple lucrurile pe care ti le doresti, and then some. In general ma leg de oameni, ma leg si de cei ce mi-s antipatici, in viata mea n-am fost in stare sa spun unui om "ne oprim aici" - cel mult am mai scris un mail adresat nimanui sau vreo scrisoare in care-mi justificam la nesfirsit deciziile. Dar pentru ca exista atit de putini oameni care mi-s dragi, iata, zic, as vrea sa ne mai ciocnim accidental prin locuri, as fi vrut sa ai timp sa pot sa-ti spun mai multe sau as fi vrut sa te pot uimi vreodata intr-un fel bun.
Pentru ca, zic si io, am si eu momente bune, in care nu-s intimidata, muta si timpa, in care mi-e bine cu oamenii din jur si in care pot fi vesela fara sa fiu zgomotoasa si fortata, cum, din pacate, ca la 12 ani, sunt mai tot timpul, "in toate zilele vietii mele".
Sunday, July 29, 2007
Regulile celor mari
Intotdeauna m-a speriat "joaca de-a oamenii mari". Si ma agaseaza si acum.
Trebuie sa astepti un raspuns? Nu-l ceri pur si simplu, astepti pina celalalt, desi il are, considera ca nu e nici prea devreme nici prea tirziu sa ti-l dea. Daca il ceri pari prea grabit si asta suna suspect. Crescind, am invatat sa ne negociem emotiile, sa ne aminam afectele, sa nu ne spunem gindurile, si asta, in termenii oamenilor mari, se numeste diplomatie.
Cum se face ca niciunul dintre oamenii astia mari, care amina raspunsuri ca sa nu comunice impresii gresite, nu cred ca e lipsit de diplomatie sa faca dragoste cind le vine sa faca dragoste, spun ce simt in momentul in care simt, cer raspunsuri cind cel iubit nu raspunde la fel... Cred ca asta e celebra "separatie chirurgicala a vietii personale de cea profesionala" de care eu una am ris intotdeauna.
Anume, in viata profesionala suntem ipocriti, impostori si jucam teatru si asta e ok. Asa sunt regulile de business, fara care, nu-i asa, nu suntem reali profesionisti. Ma suna cineva sa imi ceara o intrilnire miine si stiu ca nu am nimic programat? Imi cer scuze, trebuie sa imi consult agenda... nu, nu pot la ora x, sa ne vedem la x+1,3. Daca spui da, sa ne vedem la ora x comunici, se vede, o imagine gresita, cum ar fi aceea ca esti disponibil oricind si asta in lumea asta nu e bine.... Pe tipul asta de intrebari s-au scris tomuri intregi, exista oameni care iti citesc gesturile spontane, comportamentul onest si cu sufletul in palme e amenintator si suspect.
Daca asta e lumea oamenilor mari, fie-mi iertat, vreau sa ramin un retardat in marea lume a businessului international.
Trebuie sa astepti un raspuns? Nu-l ceri pur si simplu, astepti pina celalalt, desi il are, considera ca nu e nici prea devreme nici prea tirziu sa ti-l dea. Daca il ceri pari prea grabit si asta suna suspect. Crescind, am invatat sa ne negociem emotiile, sa ne aminam afectele, sa nu ne spunem gindurile, si asta, in termenii oamenilor mari, se numeste diplomatie.
Cum se face ca niciunul dintre oamenii astia mari, care amina raspunsuri ca sa nu comunice impresii gresite, nu cred ca e lipsit de diplomatie sa faca dragoste cind le vine sa faca dragoste, spun ce simt in momentul in care simt, cer raspunsuri cind cel iubit nu raspunde la fel... Cred ca asta e celebra "separatie chirurgicala a vietii personale de cea profesionala" de care eu una am ris intotdeauna.
Anume, in viata profesionala suntem ipocriti, impostori si jucam teatru si asta e ok. Asa sunt regulile de business, fara care, nu-i asa, nu suntem reali profesionisti. Ma suna cineva sa imi ceara o intrilnire miine si stiu ca nu am nimic programat? Imi cer scuze, trebuie sa imi consult agenda... nu, nu pot la ora x, sa ne vedem la x+1,3. Daca spui da, sa ne vedem la ora x comunici, se vede, o imagine gresita, cum ar fi aceea ca esti disponibil oricind si asta in lumea asta nu e bine.... Pe tipul asta de intrebari s-au scris tomuri intregi, exista oameni care iti citesc gesturile spontane, comportamentul onest si cu sufletul in palme e amenintator si suspect.
Daca asta e lumea oamenilor mari, fie-mi iertat, vreau sa ramin un retardat in marea lume a businessului international.
Tuesday, July 24, 2007
fara Virgil azi
am decis ca, urmare a presupunerilor celor ce mi-au citit blogul cum ca Virgil ar fi o persoana pe care o cunosc eu nitel "tunata", sa marturisesc: da, l-am cunoscut pe Virgil. doar stie toata lumea ca femeile nu stiu sa scrie decit autobiografic.
inhibitia insa de a fi fost prea obvious in postul precedent ma face sa imi iau un timp de gindire pina la publicarea episoadelor viitoare. promit, voi reveni.
Virgil e doar unul dintre personajele care, in forma ne-tunata, mi-au mobilat existenta. daca insa imi veti putea citi viata cu un singur search pe google, voi avea o problema.
asa ca ma retrag nitel din subiectul Virgil, de teama ca cei 5 cititori ai blogului meu imi vor fi stiind deja unele mici secrete.
inhibitia insa de a fi fost prea obvious in postul precedent ma face sa imi iau un timp de gindire pina la publicarea episoadelor viitoare. promit, voi reveni.
Virgil e doar unul dintre personajele care, in forma ne-tunata, mi-au mobilat existenta. daca insa imi veti putea citi viata cu un singur search pe google, voi avea o problema.
asa ca ma retrag nitel din subiectul Virgil, de teama ca cei 5 cititori ai blogului meu imi vor fi stiind deja unele mici secrete.
Tuesday, June 19, 2007
Virgil era un baiat bun
Virgil era un baiat bun. Zice lumea ca taica-su trebuia sa declare la starea civila pe primul baiat al familiei si, dupa ce a luat citeva paharele sa-si faca curaj, nu mai stia care dintre poetii romani trebuia sa dea nume celui ce-i va duce vestea-n lume. Asa ca i-a spus Virgil. Pare-se ca mama ar fi vrut sa-l cheme Horatiu.
Virgil avea o casa de discuri, era a lui si a soatei. Cu soata se tinea bine, mai ales ca venise la pachet cu oarece asigurari ale viitoarei bunastari.
Casa de discuri crescuse. Nu era free-lancerita cu perspective care sa nu treaca pe acolo. Toate interesate, cum altfel, de o frumoasa cariera intr-o companie de succes. Unele chiar si de farmecul personal al lui Virgil. Virgil nu se putea manifesta decit in spatele usilor inchise. In spatele usilor inchise era galant, sigur, sarmant si spiritual. In fata usii, a usii soatei, mai cu seama, era nesigur si incurcat. Toate fetele din casa de discuri vazusera spatele usii inchise, deci si pe Virgil cel galant. Si toate suspinau de mila lui, ca traieste o viata dull, si uite ce om bun e el...
Mitul lui Ceausescu, om bun, pacat ca se-nsurase cu ea, care era o scorpie, ajunsese sin in casa de discuri.
(va urma)
Virgil avea o casa de discuri, era a lui si a soatei. Cu soata se tinea bine, mai ales ca venise la pachet cu oarece asigurari ale viitoarei bunastari.
Casa de discuri crescuse. Nu era free-lancerita cu perspective care sa nu treaca pe acolo. Toate interesate, cum altfel, de o frumoasa cariera intr-o companie de succes. Unele chiar si de farmecul personal al lui Virgil. Virgil nu se putea manifesta decit in spatele usilor inchise. In spatele usilor inchise era galant, sigur, sarmant si spiritual. In fata usii, a usii soatei, mai cu seama, era nesigur si incurcat. Toate fetele din casa de discuri vazusera spatele usii inchise, deci si pe Virgil cel galant. Si toate suspinau de mila lui, ca traieste o viata dull, si uite ce om bun e el...
Mitul lui Ceausescu, om bun, pacat ca se-nsurase cu ea, care era o scorpie, ajunsese sin in casa de discuri.
(va urma)
Subscribe to:
Posts (Atom)
