Tuesday, February 19, 2008

ce blogul meu'

De ce dumnezeu nu pot sa sterg acest loc din net pe care, inutil, l-am ocupat o vreme, crezind c-am sa pot fi constanta in blogareala? (in capul meu vad batalioane de 0 si 1 pe care i-am incolonat si carora - teribil general - nu le dau nicio misiune).

Singurul motiv ar fi frustrarile mele legate de comunicare. Am frustrarea de a nu putea spune unele lucruri unor oameni, si lucrurile alea imi stau in git pina cind gitul ajunge sa ma doara. Si de aia cind le scriu pe aiurea functioneaza (groaznic ce am sa zic) aidoma efectului Placebo. Deci: stiu ca nu zic omului ce am a-i zice, dar scriu, in ideea ca in vreun mod omul ala ajunge sa citeasca, dar nu ma va privi in ochi cit timp ii spun.

PARANTEZA: Am creat in viata mea adrese de mail cu numele unor oameni (intelegeti, adrese de care ei nu au stiut niciodata) doar pentru a avea unde sa le scriu.... Am scris interminabile scrisori mamei, prietenei mele din copilarie care m-a dezamagit o data crunt (iar eu, ca un crestin adevarat, n-am fost vreodata capabila sa o iert), lui tata dupa ce a murit, unor oameni care nu ma descoperisera pe linga ei desi respiram acelasi aer, unor sefi nedrepti, unui coleg scirbos... lui Puf i-am scris pe un blog dupa ce, cotoi batrin si foarte lenes, a murit ca prostul inghetat in fata blocului.

Ce m-ar opri dar sa ii scriu unui om care nu-mi va citi niciodata blogul semi-decedat? Nimic, cred, daca cumva spaima de ridicol. TERMINUS

Am sa aberez insa: intotdeauna am crezut ca sefii mei directi sau indirecti sunt cumva piese fixate de rama puzzle-ului: sigur, avanseaza, ajung sefi si mai mari, preiau alte departamente, dar nu pleaca din puzzle. In general, daca nu am avut o aversiune naturala pentru ideea de supunere pe verticala (chiar si scris suna relativ greu de pus in practica, daramite for real), am trait cu ideea ca sefii trebuie sa existe, dar ca, daca imi fac treaba, ii pot ignora, ba chiar unora le pot placea, cu accesele mele agresive, ironice, auto-ironice, cu apucaturile mele de a ordona universuri dezordonate sau de a lasa dezordonate lucruri de care uit pentru ca, la fel ca-n copilarie, nu aud ce nu-mi place.

Intriga e aici: vine un punct in viata mea (criza mea de 30 de ani) cind zic ca tre sa mai invat lucruri. Ca-s prea mica sa fiu mare, ca n-am inteligenta si diplomatia sa am subordonati care sa noteze in agenda ce zic eu. Purced dar in acest tirziu voiaj initiatic, incep sa asimilez ceea ce mi se adminstreaza parcimonios (lucruri pe care eu, daca le-as sti spune, le-as vomita in secunda 1 oricui ar veni cu un carnet deschis la mine.... da de-aia am fost intotdeauna the sorryest excuse for a boss). Incep sa ma fortez sa gindesc, mai incerc un mic joc, constat ca si creierului meu ii place sa se mai incrunte nitel... si vine stirea, ce naiba, Gabi, nu se mai poate asa, atitea curci in jurul meu ca tine, toate cu ciocurile deschise, cind apuc sa mai maninc daca toata ziua va hranesc pe voi :(. Sigur ca nu ma vad centrul universului nimanui, dar nu mai vreau, is prea batrina sa mai am rabdare sa mai caut, iar, oameni de la care sa mai pot invata, si mai greu, care sa fie dispusi sa dea fara celebrul "eu am urcat in coate pina aici, fa bine si fa la fel".

Altfel, sunt bine. Europa mea e mica-mica, cam cit curtea de prin spatele blocului, in care toata lumea arde ceva just for the fun of it, sau ca sa simtim si noi, cei care locuiesc la bloc, gustul fumului. Ca, nu-i asa, tot e bun afumat la noi, de ce n-ar fi si niste oameni care stau pe-aici prin periferia centrului metropolei? - paranteza, asisderea, inchisa.

Deci multumesc, de-ce-naiba-nu-m-ai-lasat-sa-invat-varianta-curs-intensiv, de-ce-naiba-la-virsta-asta-nu-s-in-stare-sa-invat-singura, sa-ti fie bine si sa ti se intimple lucrurile pe care ti le doresti, and then some. In general ma leg de oameni, ma leg si de cei ce mi-s antipatici, in viata mea n-am fost in stare sa spun unui om "ne oprim aici" - cel mult am mai scris un mail adresat nimanui sau vreo scrisoare in care-mi justificam la nesfirsit deciziile. Dar pentru ca exista atit de putini oameni care mi-s dragi, iata, zic, as vrea sa ne mai ciocnim accidental prin locuri, as fi vrut sa ai timp sa pot sa-ti spun mai multe sau as fi vrut sa te pot uimi vreodata intr-un fel bun.

Pentru ca, zic si io, am si eu momente bune, in care nu-s intimidata, muta si timpa, in care mi-e bine cu oamenii din jur si in care pot fi vesela fara sa fiu zgomotoasa si fortata, cum, din pacate, ca la 12 ani, sunt mai tot timpul, "in toate zilele vietii mele".

No comments: