Regulile celor mari

Intotdeauna m-a speriat "joaca de-a oamenii mari". Si ma agaseaza si acum.
Trebuie sa astepti un raspuns? Nu-l ceri pur si simplu, astepti pina celalalt, desi il are, considera ca nu e nici prea devreme nici prea tirziu sa ti-l dea. Daca il ceri pari prea grabit si asta suna suspect. Crescind, am invatat sa ne negociem emotiile, sa ne aminam afectele, sa nu ne spunem gindurile, si asta, in termenii oamenilor mari, se numeste diplomatie.

Cum se face ca niciunul dintre oamenii astia mari, care amina raspunsuri ca sa nu comunice impresii gresite, nu cred ca e lipsit de diplomatie sa faca dragoste cind le vine sa faca dragoste, spun ce simt in momentul in care simt, cer raspunsuri cind cel iubit nu raspunde la fel... Cred ca asta e celebra "separatie chirurgicala a vietii personale de cea profesionala" de care eu una am ris intotdeauna.

Anume, in viata profesionala suntem ipocriti, impostori si jucam teatru si asta e ok. Asa sunt regulile de business, fara care, nu-i asa, nu suntem reali profesionisti. Ma suna cineva sa imi ceara o intrilnire miine si stiu ca nu am nimic programat? Imi cer scuze, trebuie sa imi consult agenda... nu, nu pot la ora x, sa ne vedem la x+1,3. Daca spui da, sa ne vedem la ora x comunici, se vede, o imagine gresita, cum ar fi aceea ca esti disponibil oricind si asta in lumea asta nu e bine.... Pe tipul asta de intrebari s-au scris tomuri intregi, exista oameni care iti citesc gesturile spontane, comportamentul onest si cu sufletul in palme e amenintator si suspect.

Daca asta e lumea oamenilor mari, fie-mi iertat, vreau sa ramin un retardat in marea lume a businessului international.

fara Virgil azi

am decis ca, urmare a presupunerilor celor ce mi-au citit blogul cum ca Virgil ar fi o persoana pe care o cunosc eu nitel "tunata", sa marturisesc: da, l-am cunoscut pe Virgil. doar stie toata lumea ca femeile nu stiu sa scrie decit autobiografic.

inhibitia insa de a fi fost prea obvious in postul precedent ma face sa imi iau un timp de gindire pina la publicarea episoadelor viitoare. promit, voi reveni.

Virgil e doar unul dintre personajele care, in forma ne-tunata, mi-au mobilat existenta. daca insa imi veti putea citi viata cu un singur search pe google, voi avea o problema.

asa ca ma retrag nitel din subiectul Virgil, de teama ca cei 5 cititori ai blogului meu imi vor fi stiind deja unele mici secrete.

Virgil era un baiat bun

Virgil era un baiat bun. Zice lumea ca taica-su trebuia sa declare la starea civila pe primul baiat al familiei si, dupa ce a luat citeva paharele sa-si faca curaj, nu mai stia care dintre poetii romani trebuia sa dea nume celui ce-i va duce vestea-n lume. Asa ca i-a spus Virgil. Pare-se ca mama ar fi vrut sa-l cheme Horatiu.

Virgil avea o casa de discuri, era a lui si a soatei. Cu soata se tinea bine, mai ales ca venise la pachet cu oarece asigurari ale viitoarei bunastari.

Casa de discuri crescuse. Nu era free-lancerita cu perspective care sa nu treaca pe acolo. Toate interesate, cum altfel, de o frumoasa cariera intr-o companie de succes. Unele chiar si de farmecul personal al lui Virgil. Virgil nu se putea manifesta decit in spatele usilor inchise. In spatele usilor inchise era galant, sigur, sarmant si spiritual. In fata usii, a usii soatei, mai cu seama, era nesigur si incurcat. Toate fetele din casa de discuri vazusera spatele usii inchise, deci si pe Virgil cel galant. Si toate suspinau de mila lui, ca traieste o viata dull, si uite ce om bun e el...
Mitul lui Ceausescu, om bun, pacat ca se-nsurase cu ea, care era o scorpie, ajunsese sin in casa de discuri.

(va urma)

butonul de avarie

de cind am venit in bucuresti ma intreb cum ar circula lumea daca nu s-ar fi inventat luminile de avarie. ai de parcat undeva aiurea, dar aiurea complet? avarie. ai depasit la limita si un coleg din trafic te-a lasat sa intri in fata lui? avarie. mergi pe linia de tramvai? avarie. triplezi? avarie, din nou.

e ca si cum o constiinta suprema a traficului s-ar fi gindit ca pentru toate problemele soferilor trebuie sa aiba o solutie si a inventat.... luminile de avarie. ele sunt scuza pentru mii de nesimtiti care parcheaza pe a doua banda exact in fata intrarii in magazinul in care avea treaba, e scuza perfecta daca parchezi pe trecerea de pietoni si multe alte timpenii pe care le fac vajnicii cetateni care urla pe toate forumurile ca suntem o tara de tarani necivilizati care nu stiu sa se comporte... tot ei sunt aia care vor institutii care sa functioneze, tot ei sunt cei care tipa ca lucrurile nu se intimpla repede aici.

si tot ei sunt cei care spun ca.... am sa respect regulile cind toti ceilalti or sa se respecte. uf, eu zic sa vina cineva sa dea startul de cind sa nu mai apasam butonul de avarie.

exista viata dupa mac book?

aparent exista. azi a trebuit sa iau o decizie hilara: de ce imi trebuie un mac book si daca si pentru ce pret sunt dispusa sa renunt la el in favoarea unui pc.

pai... mie nu-mi trebuie un mac, vreau mac pt ca e o marca exclusivista, pt ca arata extrem de fun, pt ca e altfel, pentru ca e alb, pentru ca niciunul dintre oamenii pe care ii am prin preajma zilnic nu folosesc un mac, asta facindu-ma firesc mult mai speciala, dar cam atit. nu stiu sa judec un computer dupa performante, mie imi trebuie in mod efectiv 10% din facilitatile pe care le are un computer. si atunci... de ce mac book.

decizie finala de care sunt mindra: o sa fie pc, pt ca inca citiva ani pina il schimb sa traiesc cu frustrarea ca nu mi-am luat mac, sau sa am macar citiva ani in care sa ma urasc pentru ca nu am stiut sa fac o lista coerenta de motive pentru care VREAU mac.

pina la urmatorul mac, sa fie pc!

N-ai forum, n-au cvorum

Cred ca-s deja depasite anunturile de pe casa scarii, locul in care diversi oameni cu, firesc, alte preocupari decit limba romana, se exprima liber in scris.

La mine pe scara a aparut insa ieri un anunt interesant: adunarea locatarilor din spatele blocului s-a aminat din lipsa de forum. Si ma gindeam ca suna atit de bine incit vreau sa comentez. Mi-as dori fireste ca la noi pe scara sa fie un forum. Unul virtual sau, daca se poate muta in spatele blocului, un forum real. Cui nu i-ar placea sa stea in spatele unui forum roman.... ma gindesc.

Un forum la noi pe scara ar fi dragut, avind in vedere antecedentele securiste ale vecinilor mei mai vechi si preocuparile celor mai noi. Avem, afara de vecinii care stiu tot despre toti despre care am mai povestit, undeva de la 4 la 12 italieni care stau in apartamentul vecin. Viata lor e ca un blog: o usa perpetuu deschisa, in general stim cam ce cinta, ce gatesc si ce vorbesc fara sa facem eforturi... Pentru restul vecinilor mei, carora le place sa afle lucruri, oferirea vietii pe tava in modul asta cred ca nu e prea incintatoare. D'aia zic, daca simbata viitoare se intruneste cvorum, as vrea sa se faca un forum la noi pe scara.

stiri dintr-o rapire

am stilul de a-mi imprumuta existenta in mod complet si total unor cauze interesante. ultima, care mi-a rapit toate minutele in care citeam, scriam, blogam, a fost un eveniment din care daca m-as fi trezit parasutata fara niciun background anterior... nu as fi inteles nimic. in esenta e despre free&open source software, despre care invatasem recent ca nu e microsoft (desi la mine si microsoftul e gratuit... so microsoft people come take me!). acum, incercind sa justific ultimele luni, constat ca n-am facut mare lucru, dar ca micul asta mi-a mincat tot timpul.

ieri am pus pentru prima data in ultimele luni mina pe o carte fara sa adorm instantaneu cu ea in mina, ceea ce ma face sa cred ca incep sa ma recuperez. am restante de somn in ultimele luni de cite 3-4 ore pe noapte, ceea ce face o suma impresionanta de recuperat... dar sunt ok ca am cunoscut oameni extraordinari, ca am invatat inca o data ca pt a tine o sala de 300 de oameni nu-ti trebe musai atitudine scortoasa si costum armani, ceea ce romanii n-or sa inteleaga repede.... pacat.

am sa postez, pentru a cita oara promit, poze.
si voi scrie, din nou promit, pe blog, pina la urmatoarea cauza careia imi voi imprumuta neconditionat existenta.