Sunday, July 29, 2007

Regulile celor mari

Intotdeauna m-a speriat "joaca de-a oamenii mari". Si ma agaseaza si acum.
Trebuie sa astepti un raspuns? Nu-l ceri pur si simplu, astepti pina celalalt, desi il are, considera ca nu e nici prea devreme nici prea tirziu sa ti-l dea. Daca il ceri pari prea grabit si asta suna suspect. Crescind, am invatat sa ne negociem emotiile, sa ne aminam afectele, sa nu ne spunem gindurile, si asta, in termenii oamenilor mari, se numeste diplomatie.

Cum se face ca niciunul dintre oamenii astia mari, care amina raspunsuri ca sa nu comunice impresii gresite, nu cred ca e lipsit de diplomatie sa faca dragoste cind le vine sa faca dragoste, spun ce simt in momentul in care simt, cer raspunsuri cind cel iubit nu raspunde la fel... Cred ca asta e celebra "separatie chirurgicala a vietii personale de cea profesionala" de care eu una am ris intotdeauna.

Anume, in viata profesionala suntem ipocriti, impostori si jucam teatru si asta e ok. Asa sunt regulile de business, fara care, nu-i asa, nu suntem reali profesionisti. Ma suna cineva sa imi ceara o intrilnire miine si stiu ca nu am nimic programat? Imi cer scuze, trebuie sa imi consult agenda... nu, nu pot la ora x, sa ne vedem la x+1,3. Daca spui da, sa ne vedem la ora x comunici, se vede, o imagine gresita, cum ar fi aceea ca esti disponibil oricind si asta in lumea asta nu e bine.... Pe tipul asta de intrebari s-au scris tomuri intregi, exista oameni care iti citesc gesturile spontane, comportamentul onest si cu sufletul in palme e amenintator si suspect.

Daca asta e lumea oamenilor mari, fie-mi iertat, vreau sa ramin un retardat in marea lume a businessului international.

Tuesday, July 24, 2007

fara Virgil azi

am decis ca, urmare a presupunerilor celor ce mi-au citit blogul cum ca Virgil ar fi o persoana pe care o cunosc eu nitel "tunata", sa marturisesc: da, l-am cunoscut pe Virgil. doar stie toata lumea ca femeile nu stiu sa scrie decit autobiografic.

inhibitia insa de a fi fost prea obvious in postul precedent ma face sa imi iau un timp de gindire pina la publicarea episoadelor viitoare. promit, voi reveni.

Virgil e doar unul dintre personajele care, in forma ne-tunata, mi-au mobilat existenta. daca insa imi veti putea citi viata cu un singur search pe google, voi avea o problema.

asa ca ma retrag nitel din subiectul Virgil, de teama ca cei 5 cititori ai blogului meu imi vor fi stiind deja unele mici secrete.

Tuesday, June 19, 2007

Virgil era un baiat bun

Virgil era un baiat bun. Zice lumea ca taica-su trebuia sa declare la starea civila pe primul baiat al familiei si, dupa ce a luat citeva paharele sa-si faca curaj, nu mai stia care dintre poetii romani trebuia sa dea nume celui ce-i va duce vestea-n lume. Asa ca i-a spus Virgil. Pare-se ca mama ar fi vrut sa-l cheme Horatiu.

Virgil avea o casa de discuri, era a lui si a soatei. Cu soata se tinea bine, mai ales ca venise la pachet cu oarece asigurari ale viitoarei bunastari.

Casa de discuri crescuse. Nu era free-lancerita cu perspective care sa nu treaca pe acolo. Toate interesate, cum altfel, de o frumoasa cariera intr-o companie de succes. Unele chiar si de farmecul personal al lui Virgil. Virgil nu se putea manifesta decit in spatele usilor inchise. In spatele usilor inchise era galant, sigur, sarmant si spiritual. In fata usii, a usii soatei, mai cu seama, era nesigur si incurcat. Toate fetele din casa de discuri vazusera spatele usii inchise, deci si pe Virgil cel galant. Si toate suspinau de mila lui, ca traieste o viata dull, si uite ce om bun e el...
Mitul lui Ceausescu, om bun, pacat ca se-nsurase cu ea, care era o scorpie, ajunsese sin in casa de discuri.

(va urma)

Thursday, June 14, 2007

butonul de avarie

de cind am venit in bucuresti ma intreb cum ar circula lumea daca nu s-ar fi inventat luminile de avarie. ai de parcat undeva aiurea, dar aiurea complet? avarie. ai depasit la limita si un coleg din trafic te-a lasat sa intri in fata lui? avarie. mergi pe linia de tramvai? avarie. triplezi? avarie, din nou.

e ca si cum o constiinta suprema a traficului s-ar fi gindit ca pentru toate problemele soferilor trebuie sa aiba o solutie si a inventat.... luminile de avarie. ele sunt scuza pentru mii de nesimtiti care parcheaza pe a doua banda exact in fata intrarii in magazinul in care avea treaba, e scuza perfecta daca parchezi pe trecerea de pietoni si multe alte timpenii pe care le fac vajnicii cetateni care urla pe toate forumurile ca suntem o tara de tarani necivilizati care nu stiu sa se comporte... tot ei sunt aia care vor institutii care sa functioneze, tot ei sunt cei care tipa ca lucrurile nu se intimpla repede aici.

si tot ei sunt cei care spun ca.... am sa respect regulile cind toti ceilalti or sa se respecte. uf, eu zic sa vina cineva sa dea startul de cind sa nu mai apasam butonul de avarie.

Thursday, May 31, 2007

exista viata dupa mac book?

aparent exista. azi a trebuit sa iau o decizie hilara: de ce imi trebuie un mac book si daca si pentru ce pret sunt dispusa sa renunt la el in favoarea unui pc.

pai... mie nu-mi trebuie un mac, vreau mac pt ca e o marca exclusivista, pt ca arata extrem de fun, pt ca e altfel, pentru ca e alb, pentru ca niciunul dintre oamenii pe care ii am prin preajma zilnic nu folosesc un mac, asta facindu-ma firesc mult mai speciala, dar cam atit. nu stiu sa judec un computer dupa performante, mie imi trebuie in mod efectiv 10% din facilitatile pe care le are un computer. si atunci... de ce mac book.

decizie finala de care sunt mindra: o sa fie pc, pt ca inca citiva ani pina il schimb sa traiesc cu frustrarea ca nu mi-am luat mac, sau sa am macar citiva ani in care sa ma urasc pentru ca nu am stiut sa fac o lista coerenta de motive pentru care VREAU mac.

pina la urmatorul mac, sa fie pc!

Wednesday, May 30, 2007

N-ai forum, n-au cvorum

Cred ca-s deja depasite anunturile de pe casa scarii, locul in care diversi oameni cu, firesc, alte preocupari decit limba romana, se exprima liber in scris.

La mine pe scara a aparut insa ieri un anunt interesant: adunarea locatarilor din spatele blocului s-a aminat din lipsa de forum. Si ma gindeam ca suna atit de bine incit vreau sa comentez. Mi-as dori fireste ca la noi pe scara sa fie un forum. Unul virtual sau, daca se poate muta in spatele blocului, un forum real. Cui nu i-ar placea sa stea in spatele unui forum roman.... ma gindesc.

Un forum la noi pe scara ar fi dragut, avind in vedere antecedentele securiste ale vecinilor mei mai vechi si preocuparile celor mai noi. Avem, afara de vecinii care stiu tot despre toti despre care am mai povestit, undeva de la 4 la 12 italieni care stau in apartamentul vecin. Viata lor e ca un blog: o usa perpetuu deschisa, in general stim cam ce cinta, ce gatesc si ce vorbesc fara sa facem eforturi... Pentru restul vecinilor mei, carora le place sa afle lucruri, oferirea vietii pe tava in modul asta cred ca nu e prea incintatoare. D'aia zic, daca simbata viitoare se intruneste cvorum, as vrea sa se faca un forum la noi pe scara.

Tuesday, May 22, 2007

stiri dintr-o rapire

am stilul de a-mi imprumuta existenta in mod complet si total unor cauze interesante. ultima, care mi-a rapit toate minutele in care citeam, scriam, blogam, a fost un eveniment din care daca m-as fi trezit parasutata fara niciun background anterior... nu as fi inteles nimic. in esenta e despre free&open source software, despre care invatasem recent ca nu e microsoft (desi la mine si microsoftul e gratuit... so microsoft people come take me!). acum, incercind sa justific ultimele luni, constat ca n-am facut mare lucru, dar ca micul asta mi-a mincat tot timpul.

ieri am pus pentru prima data in ultimele luni mina pe o carte fara sa adorm instantaneu cu ea in mina, ceea ce ma face sa cred ca incep sa ma recuperez. am restante de somn in ultimele luni de cite 3-4 ore pe noapte, ceea ce face o suma impresionanta de recuperat... dar sunt ok ca am cunoscut oameni extraordinari, ca am invatat inca o data ca pt a tine o sala de 300 de oameni nu-ti trebe musai atitudine scortoasa si costum armani, ceea ce romanii n-or sa inteleaga repede.... pacat.

am sa postez, pentru a cita oara promit, poze.
si voi scrie, din nou promit, pe blog, pina la urmatoarea cauza careia imi voi imprumuta neconditionat existenta.

Wednesday, February 14, 2007

stiu ce veti face diseara

cred ca de azi in 9 luni maternitatile vor fi pline, la fel cum cred ca miine vor fi o gramada de toxiinfectii alimentare pentru ca stiu ca nu gasesti o rezervare decenta la un restaurant pentru diseara cam de 3 zile...

acesta e si motivul pt care imi place de mor ziua de 14 februarie, apoi, pe rind - zilele de 1 si 8 martie si ziua mea. atunci e musai sa fim speciali, si in unele din zilele alea eu una chiar nu ma simt speciala. e interesant cit de usor putem fi dresati sa cumparam flori, inimioare si diverse gadget-uri de sezon. si atunci ne miram ca prind manelele si gigi, cind simpla repetare obsesiva a frazelor de genul "love is in the air" daca nu cumva "baga-i o valentina" ne fac sa ne comportam, impreuna cu tot globul, ca o armata de mite in calduri.

parerea mea'

Monday, February 5, 2007

recycle bin

Cind termin o carte, momentul cel mai fascinant e ca trebuie sa aleg alta. Aici e faza care-mi place cel mai mult. Ma duc la teancul de carti necitite si incep sa le rasfoiesc, si dupa cum am chef eu in ziua aia, imi aleg 3-4, un gen de shortlist. Alea e musai ca le iau cu mine-n pat si incep sa citesc din fiecare inceputul, prefata, ma mai intorc la cealalta, pina ma stabilizez, uilizind cele mai subiective motivatii, la una dintre ele. Asa se face ca aseara, cind am terminat de citit Marc Levy (trebuie sa scriu ceva si despre cartea asta, dar mai incolo), am facut un cocktail extrem de fun intre Tatiana Tolstaia-Zâtul, Zilele exemplare ale lui Cunningham si Buna seara lucrurilor de pe-aici, Antonio Lobo Antunes. Dupa ce am oscilat intre ultima, pentru care am avut drept argumente coperta extrem de fun dar si faptul ca e mare, are vreo 600 de pagini, si a doua, pentru ca am mai citit Cunningham si mi-a placut, am citit nitel SF rusesc scris de stranepoata lui Tolstoi, pe care am descalificat-o urgent pentru ca aseara mi s-a parut aiurea ca stranepoata lui Tolstoi sa scrie despre sobolani prin canale in Moscova in anul 2200, (fireste, argumentul e absolut idiot), m-am stabilizat la cea de-a doua. Am citit primele 20 de pagini si am adormit. Nu asta e important insa, important e ca diseara sigur nu mai tin minte daca Cunningham scrie fraze rupte si aiurea, daca Antunes era ala cu tipul care a murit prins intr-o masinarie in fabrica ininte cu citeva zile sa se insoare cu o tanti (banui eroina) cu 5 ani mai in virsta... Si am sa mai citesc alea 20 de pagini de aseara sa ma dumiresc. De fapt cred ca una dintre ratiunile pentru care citesc repede e si cocktailul asta care-mi ramine in cap mai mult decit aciunea cartii asupra careia ma decid.

Vin dupa o perioada in care am citit numai siropele sau carticele dupa care se fac linistit filme de genul celor care mie imi plac de mor - comediile romantice. Anume Ex-ii anonimi si ...Si daca e adevarat. Reteta e simpla: ea se stie cu el de-o viata sau, dupa caz, se intilneste cu el intr-o situatie relativ incerta - e o lunga perioada in care se au ca soarecele cu pisica sau, in unele, se ignora, ocupati fiind cu alte mici aventuri inclusiv romantice, in general el e cel care se prinde ca de fapt ea e the one, mai urmeaza o scurta perioada dedicata asaltului final si, surpriza, in ultimele 10 pagini se intimpla ca el si ea se intilnesc si gata, evident ca eu cred ca traiesc fericiti pina la adinci batrinete. Insa, desi am vazut intii filmul, "...Si daca e adevarat" mi s-a parut ca pina si mie imi sfideaza inteligenta, si inteligenta mea de obicei nu e sfidata de multe chestii. Ce e si mai interesant e ca citesc pe web ca din cartea asta numai in Franta s-au vindut 2 mil ex. Mai mult la un moment dat decit da Vinci Code, ceea ce mi se pare remarcabil.

Incerc sa sumarizez de ce, si am sa detaliez prin alte corp al unei tipe in coma care locuise in apartamentul in care el sta acum. Apoi mai e o poveste siropoasa cu imaginea lui materna, mama care murise de cancer cind el avea 10 ani, mama care ii presara intreaga existenta cu bilete lasate cind pare-se stia ca are cancer si el, copil, nu stia, dar ea, mama, se ocupase de toate. Plus ca mama moare cit el, copilul, dormea, fara ca in ziua dinainte sa fi fost cumva diferita. Asta si o relatie idilica, cu mama care-l invata mirosurile florilor, formele frunzelor, e absolut incredibila. El, copil de 10 ani nu plinge cind moare mama decit in seara de dupa, pe afara, si dupa aia inchide casa si pleaca prin lume pentru a reveni doar cind se sinte pregatit, intimpinat, cum altfel, de bilete. In fine, la urma ea fireste se trezeste din coma si ei se intilnesc si in corpore, unii dintre ei, si continuarea urmeaza sa fie intr-o alta carte pe care, cum altfel, o s-o citesc. Uf, nu mi-e clar de ce am citit-o si banui ca doar calitatea mea de recycle bin relativ la lectura e explicatia.

Wednesday, January 31, 2007

opis

dupa ce ieri am testat pe un esantion reprezentativ de 10 ca nimeni nu intelege cuvintul opis - afara de un coleg care isi amintea ca parca e ceva din armata si un altul care il revendica a fi de pe vinilurile cu muzica clasica - Sonata pt pian si orchestra OPIS 19 :), am decis ca eu am invatat la alta scoala, sigur. Aveam o profesoara de romana care m-a invatat sa verbalizez ce stiu - domnisoara Boros - afara de isteriile aproape zilnice, spunea uneori cuvinte iar noi trebuia sa le dam sinonime sau sa le explicam in propozitii simple, niciodata sa le punem in context. Sar'na!

Bine, datorita tot ei m-am tuns prima data extrem de scurt - aveam cozi lungi si m-a tras intr-o zi de ele infiorator de tare. Tot datorita ei nu aveam penar - obisnuia sa arunce cu penarele unora in capetele altora, si tot datorita ei am si azi o retinere instinctiva fata de editiile hardcover - preferindu-le mereu pe cele paperback - intre a lua un manual hardcover si unul paperback in cap e o mare diferenta, fostii elevi ai drei B trebuie sa stie ce zic. Datorita ei (datorita, multumita, gratie) socializam zilnic cu colegii de la clasa vecina care aveau romana inaintea noastra - bate Boros azi?

Dar ei ii datorez ca stiu cuvinte multe... ca inca stiu timpurile verbelor, acordul in gen nr si caz si altele asemenea. La fel cum lui Nae saracul trebuie sa-i multumesc (cred ca acum le preda mate celor de la mate-fizica in purgatoriu) ca inca mai stiu sa desenez semnul intgralei, sa fac grafice la functii simple si sa calculez matrici (banui ca si asta ar trebui sa uit, ca si tehnologia bubble jet).

uau. peste un timp astea vor fi folosite la un muzeu, va dati seama, Gabi si mentorii ei spirituali. :))

Monday, January 29, 2007

dezambiguizare

Exista cuvinte care imi plac mult o perioada, si de aseara am o pata cu dezambiguizarea. Imediat dupa dezambigizare imi place papamobil. Cred ca daca ma mai stradui imi mai aduc aminte cuvinte care, intr-o perioada sau alta, m-au fascinat.

Ma gindesc ca de cind am mutat blogul nu stiu nici da posez poze, necum filmuletze, pentru ca efectiv nu am avut rabdarea sa citesc regulile de postare. Si nici vreme.

Mi-am amintit aseara de niste oameni despre care nu am mai gfindit macar de cel putin un an: functionarii din Ministerul Culturii. Pe vremea cind lucram la RAO trebuia sa duc mai des sau mai rar cite o hirtie sau cite o lista sau vreo documentatie la ministerul cu pricina. Imi placea sa merg acolo, unu pentru ca aveau o priveliste senzationala catre lac si apoi pentru ca la bufetul de incinta se gaseau niste tarte cu fructe la fel de senzationale ca si privelistea. Ce insa era sarea si piperul oricarei vizite acolo erau oamenii cu care vorbeam. Imi mai amintesc de Marilena Guga-Romanul. Daca Ministerul Cultrurii ar fi fost aprozar, sigur era omul potrivit pe post. Insa ea era un individ profund ilogic si agramat cu aspect de crucisator sau mai degraba de stabilopod care, culmea, avea in responsabilitati cultura scrisa. Multumita doamnei Guga-Romanul, standul Romaniei la Frankfurt excludea mai tot timpul multe dintre lucrarile editoriale remarcabile, dar cuprindea mereu niste seem-to-be carti tiparite pe niste hirtie indoielnica in tiraj de 50-100 de bucati si transportate cu sacosa de directorul editurii care facea de toate catre cele 5 librarii care inca le difuzau, una dintre ele fiind, inevitabil, Sadoveanu. De fapt doamna Guga era un fel de Libraria Sadoveanu a Ministerului Culturii, singura problema fiind ca inclusiv cei tineri, care ar fi putut fi altfel, erau aidoma ei. Un personaj absolut remarcabil si unicul motiv pentru care inca mai mergeam la Minister si minata de alta motivatie decit nenorocitele de tarte cu fructe era (pt ca inteleg ca a decis sa nu mai fie acolo) dna Stoian. Victoria Stoian. Un personaj care arata cu 10 ani mai in virsta decit de fapt era si gindea cu 20 in urma, mai exact nu avea pic de incetineala, de inchistarea sau de laissez-faire-ul institutiei din care iesea din 10 in 10 minute sa fumeze. Un personaj pe care, daca as avea nitel mai mult talent, l-as face in sine personaj de carte, eu insa, cum bine zicea un prieten, nu pot scrie bine decit autobiografic. Ea insa ar merita efortul. Poate dupa ce voi face oarece progrese cu scrisul am sa incerc sa o surprind, daca nu intr-o proza, macar intr-o poza... Ea e in capul meu asociata nu numai termenului, ci cuvintului intelectual. Afara ca e un spirit absolut enciclopedic, prea zapacit insa sa pozitioneze tot ce stie intr-un sistem doct, ea e cea care intr-o zi, cu ocazia sarbatoririi unei biblioteci (cea din Timisoara cred) mi-a zis "Gabi, eu nu sunt intelectual, sunt doar absolvent de studii superioare". Uite dezambiguizarea, ca de acolo pornisem.

yadda-yadda

(pour les connaisseurs nu explic titlul blogului)
Din nou am trecut peste week-end si nu am postat pozele pe care tot promit ca le postez. Iertare! poate week-endul viitor va fi mai generos cu mine si v avea mai mult de 48 de ore, muuuuuuuuuuult mai mult decit 48 de ore.

M-am bucurat simbata cind am auzit ca filmul lui Florin (Lazarescu), fostul meu coleg pe Polirom (al carui autograf nu-l am decit electronic, si taman mi-am dat seama ca eposibil sa am nevoie de el, autograful) a cistigat festivalul Sundance. Excelent, asta, alaturi de celelalte premii, il califica pentru Oscar. (http://www.supliment.polirom.ro/, aici pooate fi vazut filmul). Uau, tocmai e posibil sa am de ce ma uita la Oscaruri.

M-am mai bucurat si ca a doua carte pentru care am facut-o un pic pe agentul literar tocmai va sa apara la Polirom (am citit asta aici http://www.polirom.ro/noutati.cgi?class=pregatire, e cartea lui Lorin - Lorgean. Am citit-o inainte de a aparea si mi-a placut. Nu stiu de ce ma comport aproape matern cu cartea asta, in fond nu am niciun merit in aparitia ei, daca nu mediam eu aceasta aparitie, cu siguranta altii o publicau).

Si nu stiu ce psihic am sa fiu atit de mindra de succesele cunoscutiolor mei. In visele mele urite ii sun pe unii dintre ei si ma trezesc cu replici de genul " cine, Gabi. Gabi who???". Uf, cred ca dezvolt un oarece mic complex de personalitate. Ma consoleaza numai amintirea unui mare adevar scris de Henry James, anune ma oricine poate fi alaturi de cineva in momente grele, dar e nevoie de un caracter mare sa te bucuri de succesele celorlalti.

Iata-ma-s, eu, un mare caracter.

A, tocmai citesc Ex-ii anonimi, mi-a dat o super idee de happening. (da, sunt tot in faza de lecturi vag timpitele, dar vad ca functioneaza)
Revin cu detalii.

Thursday, January 25, 2007

halal blog

Ma gindeam azi ce-as scrie intr-un anunt gen "advertise myself". Scriu, cind am chef, binicel (anunturi, stiri la monden cind n-are cine, comunicate mai mereu, blog cind chiar nu se mai poate, la ziar cind ma roaga prietenii, anunturi de condoleante si panglici la coroane mereu cu un mod in git referitor la ipocrizia celor scrise, mailuri calme, certarete, mobilizatoare, nostime din ce in ce mai rar). Intilnesc oameni (suna ca dracu' ca ii "lipesc", dar asa sunt, un fel de codoasa biznis). Calmez situatii agitate. Imi reped colegii care pun intrebari stupide. Adun vrafuri de hirtii pe care uneori le arunc, in vrafuri (har domnului, am gasit un nene care recicleaza hirtie si ii livrez si eu containerele mele de hirtii odata cu revistele pentru topit). Oamenii ma suna des, de aia vorbesc mult la telefon (lucru care incepe sa ma plictiseasca ingrozitor). Recent, am devenit consumatorul perfect: ma zgiiesc mult la televizor, mai uit sa schimb canalul si ma uita dumnezeu pe cite o emisiune plicticoasa sau pe cite un talkshow monden... gen euforia tv. De aia am inceput sa recunosc, spre rusinea mea, vedete: acum stiu care e Andreea Banica si care Andreea Balan si fac diferenta intre Bamby si Blondy (inca nu stiu care e Raluca de la Blondy sau daca e la Blondy, dar oi invata daca mai dureaza mult faza asta zen). A, si stiu ca Monica a nascut! Raspund la intrebari de genul "cum imi blochez popupurile", "ce e PHP", "ce inseamna gazdiure", "cum fac mail merge" "hai sa punem url-uri in mediakit", chestii care acum un an sigur creadeam ca-s injuraturi. Stiu ca Alex programeaza .NET si ca C# e diferit de C++ si ca Alex e cu #. Nu stiu ce, dar am sa ma interesez. Port discutii despre memorie si m-am oferit voluntar la experimente despre memorie. Stiu niste oameni sa le zicem importanti si am numerele de telefon mobil ale altora. Am dat mina cu Bill Clinton (asta am zis ca trec in cv, dar inca n-am avut tupeul asta). Am vorbit face-to-face cu primii doi presedinti ai Romaniei post-89, si cred ca daca merg mult prin supermarket voi vorbi si cu asta, desi cred ca nu despre carti, cum s-a intimplat cu precedentii. Pot vorbi mult despre lucruri despre care nu am nici cea mai vaga idee cu ce se maninca insa ma blochez instantaneu daca trebuie sa zic ceva inteligent despre mine. Mai nou stiu cum se imprima cu inkjet, care producatori folosesc o tehnologie cu bule mici de cerneala si care e diferenta de timp intre imprimarea clasica si cea cu cerneala calda... nu mai zic de tehnologia laser (sper ca asta am sa uit repede, am testat daca intereseaza pe cineva si n-am impresionat pe nimeni). In general stiu nume multe, autori, scriitori, compozitori, oameni politici si de prin protipendada, daca ma iei repede insa uit si cum il cheama pe nenea cu care am vorbit acum 5 minute. Dar ma repliez. Ma chinui sa scriu mai mult si mi-am dorit din clasa a 12-a sa scriu, macar o data, un discurs politic. Cred ca asta as face cel mai bine. Cred insa ca pentru asta ar trebui sa scriu un mail cu o oferta gen "advertise myself" si daca as scrie asta nu mi-ar da cineva nici sa-i scriu demisia. Si atunci, de ce sa scriu ad-uri la persoana mea? Nu-s marfa', asta e... Nu imi plac tocurile, hainele kul si ma gindesc mereu ca nu ma simt bine intzolita intr-un fel care arata bine, de aia tzoalele calumea sunt in ce ma priveste o investitie ratata, pt ca ma sint ca naiba in ele si pt ca deci arat in ele ca o taranca venita la oras la control la un doctor mai bun. Ceva tre sa schimb ca sa ajung sa scriu discursuri.
Vad miine ce.

Thursday, January 11, 2007

Gindurile trindave ale unui pierde-vara

Aveam o perioada cind citeam enorm. Acum citesc doar mult. Zilele astea mi-am amintit de cartile pe care le citeam si pe care imi permiteam luxul sa le re-citesc, si constat ca mi-a iesit complet din minte Jerome K Jerome, care la o vreme era pentru mine cam ce era filmul "Nasul" pentru americanii din epoca: raspunsul la multe intrebari. Dar si iesiri din nenumarate situatii in care conversatia raminea pe undeva suspendata... Pentru mine, acum Jerome K Jerome a fost inlocuit de Seinfeld. Ma intreb insa, dupa ce toata lumea din jurul meu se va fi saturat de Seinfeld, din cine voi cita. Ca Jerome K Jerome citeam pe nerasuflate si in repetate rinduri, Seinfeld am vazut fiecare episod in medie de 3-4 ori... Acum singurul act cultural repetat e sa vad din timp in timp, uneori extrem de frecvent, 2 filme timpitele care-mi spala creierul si din care nu pot cita nimic, poate doar citeva fragmente de coloana sonora. Conversatiile cu mine in citiva ani vor fi extrem de funny, pe cale de consecinta.

Wednesday, January 10, 2007

Zece moduri de a-ti aminti zeci de pisici

Locuiesc intr-un cartier care e cumva la periferia centrului Bucurestiului. Mie-mi place mult, si-mi place din mai multe motive. Primul e ca merg pe jos la serviciu... Al doilea e ca e un cartier de fosti securisti. Ii suspectez pe vecinii mei ca inca au fise despre fiecare dintre noi, dar nu de asta mi-s simpatici. Banui ca nu se poate sa se intimple ceva in zona fara ca ei sa stie tot... Luati de exemplu un loc de parcare ocupat vreo 3 zile de un nene care nu era din bloc. Conversatia era pe casa scarii, eu in fata liftului, vecinii mei - fiecare cu cite o papornita in mina - pe scari: "vecine, ce e cu masina asta care sta in fata?" "vecine, e a unui tip la 52-55 de ani, 1-80-1.82, nitel carunt, iese in fiecare dimineata imbracat intr-o geaca bleumarin cam la ora 8.30 din scara vecina". Ei, cum sa nu fiu linistita fiind fericita ocupanta a unui spatiu locativ in blocul cu pricina? E liftul stricat? Sigur e cineva pe hol care zice "a, l-a blocat cineva care cara gresie azi-noapte la etajul 2". E oprita apa? "e pentru ca vecinu de la 5 isi verifica apometrele"... in blocul acela suntem cu totii o mare familie fericita.

Cel mai tare in cartierul meu imi place insa ca, in spatele blocurilor, in mahalaua neadusa la nivelul 0 de buldozerele care construiau socialismul e raiul pisicilor negre. Toate sunt curate si bine hranite (deci nu le cistigi usor simpatia, ca celor din fata blocurilor, cu un os de ros), toate sunt frumoase si le gasesti in cele mai incredibile locuri - pe stilpii portilor, la fereastra de la mansarda, catarate sau agatate de iedera de pe o casa, pe cusca ciinelui, iesind lenese de sub masinile parcate pe strada sau lenevind pe capotele lor si pe oriunde nu te mai astepti... sunt zeci de pisici pe fiecare strada, iar locuitorii nu par atinsi de ghinion, ba chiar par cufundati intr-un dolce farniente ca locuitorii padurii de clestar. Mi-as dori ca la un moment dat sa putem sta intr-o casa in cartierul cu pisici, e ca un colt de tirg linistit de provincie teleportat in buricul capitalei europene. Ma gindesc ca spiritul mahalalei va fi usor de re-implantat aici de ndata ce vecinii mei care inca asculta manele vor pleca pe unde i-o mai muta dom' primar odata cu retrocedarea caselor in care stau...

Pisicile din mahalaua din spatele blocului imi aduc aminte de diferenta pe care o simteam ola scoala intre mine, care stateam la bloc, si colegii care stateau la casa. Ei aveau mereu un univers in plus - curtea, univers care le deschidea si un altfel de stil de a gindi. Pisicile din mahala sunt altfel decit pisicile din tomberoane.

Eu deocamdata sunt ca pisicile din tomberon - nu pot decit sa sper sa ajung ca pisicile din mahalaua europeana, le vad atit de des incit simt ca pot sa fiu ca ele.

Monday, January 8, 2007

Salut voios de european!

Hei, din nou!

(toata lumea ma intreaba de ce nu mai postez pe vechiul blog...motive-s multe, dar iata-ma din nou in blogosfera)

Ma uit de pe 1 ianuarie la tv si ma crucesc - toate posturile tv, ziarele si cam peste tot gasesti stiri extrem de captivante despre cum viata noastra se va schimba radical acu, ca de, suntem cu totii europeni.

Imi aduce aminte de o alta schimbare similara din viata mea cind, vorba cintecului, am jurat cu mina pe drapel... ca am sa fiu pionier fruntas. Si aia a fost o pregatire, si acolo am trecut printr-un proces de pre-aderare, ba am avut chiar un "mentor" care m-a ajutat sa invat ce frumos va fi cind voi fi pionier. Si a venit ziua cu pricina, ne-am aliniat cu totii solemn sub steag, am jurat, mamicile, miscate, au lacrimat, am venit acasa cu cravata rosie de pionier fluturind la git crezind cu taria cu care numai la 8 ani poti crede ca viata mea se schimbase. Dezamagirea mea a fost ca a doua zi, desi eram pregatita ca voi fi alt om, m-am trezit tot greu dimineata, imi uram jobul de a merge dimineata la scoala la fel de mult, si nu crescuse in sufletul meu vreo dorinta de a fi mai buna, de a invata mai bine si alte asemenea, toate declarate in mod solemn cu o zi inainte. Cit despre tara si partid... sincer, nu simteam mai mare responsabilitate.

Si ma gindesc de ce oi fi eu mai europeana acum, dupa 1 ianuarie? Vecinii nostri din mahalaua din spatele blocului isi arunca tot in strada gunoiul, nu cred ca la vara vor face nunta altfel decit tot in cort, si daca astea nu vor fi practici europene asimilate atunci, vor incalca tot absolut inconstient regulile si legile in vigoare. E similar cu noul cod rutier... la 1 zi dupa ce a intrat in vigoare, Bucurestiul avea tot mii de masini care circulau minut de minut pe liniile de tramvai. Se schimbase legea deci...

E o alta lege la care vom gasi portite (pot sa sper ca vor fi mai greu de ocolit?), ca si noul cod fiscal, ca si noul cod rutier, ca si noul regulament de ordine interioara afisat la noi pe scara. In concluzie, pentru noi, cei mai viteji si mai drepti (dintre traci insa), bullshit!

Vom invata insa alte semne, pe strazi vor filfii alte drapele la care nu vom sti nici numarul de stele, necum semnificatia lor, si vom merge inainte, simtindu-ne mai in rind cu lumea, deci mai indreptatiti sa le mincam lebedele ca de, acu-s si lebedele noastre, mai indreptatiti sa ii scuipam in fata ca de, sunt vecinii nostri... si ne permitem, ..tu-i in gura de simpatici!

Gata, voi reveni in curind cu stiri din Europa Mea de la marginea mahalalei din centrul Bucurestiului.